Idolul din visul regal este o replică cerească la visul tuturor cuceritorilor. Idolul despoţilor antici, al cezarilor, al papilor şi al tuturor odioşilor antici sau moderni este întemeierea unui imperiu universal, bine condus ( adică totalitarist !) în care să se reflecte binefacerile ideologiei lor şi, desigur, să le eternizeze pomenirea. Nebucadneţar este primul împărat al "neamurilor" care a cucerit Ierusalimul. Odată cu el începe "vremea neamurilor" (Ez.30:3,10,Ier 27:5-8, Lc 21:24). "Coroana luată de la Israel a fost transmisă, în mod succesiv, împărăţiei Babilonului, Medo-Persiei, Greco-Macedoniei şi Romei. Dinastia lui David a fost doborâtă şi n-a mai fost restaurată după exil. Iisus, care avea dreptul la coroană, a amânat primirea ei.
Observaţi legătura organică dintre imperiile istorice ale lumii. Mai multe, succesive, dar formând un tot cu chip omenesc, construit de mintea şi mâinile omului ("made in Babylon"), un idol cumplit care cere închinarea tuturor, cu faţa sclipitoare şi cu temelii de nisip... Este evidentă valoarea descrescătoare a metalelor componente. De la cap la picioare, de la aur la tinichea şi la hârb, valoarea acestor imperii succesive, în faţa cerului, este descrescătoare. Civilizaţiile nu progresează în valorile esenţiale apreciate de Dumnezeu. Creşte, în schimb, duritatea de la aur la fier.
Capul de aur simbolizează Imperiul Babilonian (Caldeean) cunoscut in istorie sub numele de Regatul Noului Babilon, întemeiat de Nabucodonosor II. A durat circa 70 de ani (605-539 i.e.n.).
Pieptul şi braţele de argint simbolizează Imperiul Medo-Persan, puterea unită a mezilor şi a perşilor sub Cyrus cel Mare şi urmaşii lui. A durat între anii 539-333 i.e.n.
Mijlocul de bronz simbolizează Imperiul Greco-Macedonian (Imperiul lui Alexandru urmat de statele elenistice). A durat între anii 333-168~31 i.e.n.
Gambele de fier simboilizează Imperiul Roman (pagân), imperiul cezarilor până la Constantin cel Mare (313 e.n.).
Majoritatea comentatorilor antici, medievali şi moderni sunt de acord cu această identitate simbolică a celor patru elemente de mai sus. Acest standard îl aflăm mai întâi la Hipolit de Roma (220), un presbiter sau episcop care a fost teolog şi scriitor, lider al partidei rigoriste.
Picioarele (labele şi degetele) de lut amestecat cu fier reprezintă Imperiul Creştin şi statele moştenitoare, din timpul lui Constantin cel Mare şi până la sfârşitul lumii. Constantin a fost primul cezar care a avut ideea de a contopi în furnalul politicii lumeşti cele două elemente: puterea de fier a statului roman şi fragilitatea de lut a Bisericii care cocheta cu păgânismul şi cu ideea convertirii lumii prin dominaţie politică. Pământul, ca element, este cel mai modest dar şi cel mai util dintre toate elementele de mai sus. Din el iese pâinea cea de toate zilele şi din el provine aurul, argintul, arama, fierul şi pietrele preţioase. Dar ideea de a-l turna în furnal alături de fier pentru a scoate un aliaj nemaipomenit în speranţa de a întări statul care era în declin, a fost o nerozie imaginată de Constantin, o acţiune care a subminat statul şi a deturnat destinul spiritual al Bisericii.
 |  |
Cele zece degete = "impăraţi" (v.42 a si 44 a). Divizare externă şi pluralitate. Odată cu invaziile barbare care au creat state noi (creştine) pe teritoriul imperiului, unitatea pentru care luptaseră cezarii s-a dus pentru totdeauna. Odată cu victoria ortodoxiei în statul 
roman, după moartea împăratului Teodosiu, hoardele barbare sunt dezlănţuite, graniţele sunt trecute fără opoziţie eficientă şi apar noi state romano-barbare, mai întâi în Apus, apoi în Răsărit, creîndu-se o lume creştină europeană şi transeuropeană, divizată, în ciuda eforturilor delor doua
Rome de a menţine unitatea. Evident, puterile care s-au succedat imperiului creştinat au fost mai mult de zece, de aceea, numărul zece trebuie luat ca simbol al pluralităţii, al divizării şi nu ca o realitate istorică precisă. În plus, creştinătatea modernă cuprinde mai mult decât Europa. Regatele europene şi-au făcut colonii peste oceane, dând naştere altor state creştine care au acelaşi drept de succesiune "spirituală" ca şi cele formate în interiorul limes-urilor romane.
Lutul (în textul original, lut ars 
- hasaf) combinat cu fierul reprezintă o divizare internă în cadrul statului roman, o dualitate politică, înainte de divizarea externă cauzată de învadatorii Germaniei. Invadatorii ( în mare parte creştinaţi şi ei aşezati pe teritoriul imperiului cu acordul Romei), au creat state romano-germanice în care populaţiile s-au amestecat definitiv şi în care s-a instaurat aceeaşi dualitate politico-religioasă: statul civil, romano-barbar, care voia să ţină totul sub control, inclusiv biserica, şi Biserica Creştină care voia să-şi supună totul, chiar şi ascultarea guvernelor pamânteşti. Istoria medievală a creştinităţii este o demonstraţie perfectă a faptului că această prostituare a Bisericii cu împăraţii pământului nu este o combinaţie benefică, ci o situaţie divizivă. Prin Revoluţia Americană şi prin cea Franceză, cele doua elemente au început să se separe din nou, în tot mai multe state creştine, dar în generaţia noastră, ideea separării pierde iarăşi teren. Ca să se implinescă profeţia.
Interpretarea că lutul amestecat cu fierul reprezinta amestecul Bisericii cu Statul, se întâlneşte pentru prima dată la John Wycleff în sec.XIV. În America Benjamin Gale, primul comentator al cărţii lui Daniel (1788) şi David Austin, un alt mare interpret (1794) au avut aceeaşi explicaţie. În Anglia, vederea aceasta a fost susţinută de teologul anglican Thomas Scott pe la 1805. Pe continent, aceeaşi explicaţie a găsit teologul reformat elveţian Louis Gaussen prin 1837.
Piatra dislocată din munte simbolizează, în mod evident pe Domnul Christos ca Împărat venit de sus. Deşi Augustin şi alţii au aplicat profeţia la prima venire a lui Iisus ( pentru ca creşterea ei să reprezinte creşterea Bisericii Creştine universale cu centrul la Roma şi pentru că se poate jongla cu acest joc de cuvinte: Piatra şi Petru, potrivit exegezei catolice la Mat.16:18), istoria şi Biblia nu confirmă această interpretare. La prima venire, Iisus a refuzat coroana şi nu a permis urmaşilor lui să guverneze lumea. În timp ce Piatra loveşte idolul la picioarele de fier şi de lut, îl sfărâmă şi-l spulberă, indicând nimicirea tuturor puterilor pământeşti, Iisus a declarat că împărăţia Sa nu este din lumea aceasta. Biserica nu a desfiinţat guvernele lumeşti ci, prin flirt şi diplomaţie, prin favoruri imperiale, a devenit un stat în stat. Ea este reprezentată foarte bine de lut, şi nu de piatra venită de sus.
Această Piatră este Stânca lui Israel, este Piatra pe care au lepădat-o zidarii lumii, zidarii imperiilor, preferând materiale mai nobile. Dar Dumnezeu a aşezat-o drept temelie şi cheie de boltă a împărăţiei Lui. Deşi pare inferioară metalelor lumii, ea este Sursa tuturor metalelor. ba încă ea este Piatra Vie şi Preţioasă ( 1 Petru 2:4).
Când Iisus va primi împăraţia, în ceruri, înainte de a reveni pe pământ, "piatra s-a dislocat din munte" şi nu se mai poate face nimic pentru a impiedica impactul ei. Idolul este prea ţeapăn, prea mândru pentru a se pleca în faţa Tâmplarului din Nazaret. Dar Iisus a declarat ceva ce priveşte pe oricine are chip omenesc: "Cine va cădea pe piatra aceasta, se va zdrobi de ea, dar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera" (Luca 20:17-18). Pentru statele de aur, de fier şi lut ale lumii, profeţia nu prevede nici o mântuire. Dar individului, pentru că acesta este, de regulă, călcat în picioare, Dumnezeu îi oferă şansa de a participa la împărăţia veşnică a Pietrei, de a sta pe muntele Domnului.
